Un articol de
Costin-Alexandru Jalbă
Știm deja că în România, Curtea Constituțională are exclusivitate asupra controlului de constituționalitate, aspect prevăzut chiar în Constituția României, la art. 146:
Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
.
.
.
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
poți citi întregul articol aici
Ok, deci știm că de asta se ocupă CCR, dar știm și de unde a plecat totul? Asta urmează să discutăm astăzi: apariția ideii de control de constituționalitate.
Marbury vs. Madison
În anul 1800, președintele american John Adams îl numește ca judecător de pace pe William Marbury. Președintele semnează actul de numire la scurt timp înainte de încetarea mandatului său. Problema se ridică în momentul alegerii noului președinte, Thomas Jefferson, care numește în funcția de secretar de stat pentru justiție pe James Madison. Conform legii americane decizia de numire trebuia semnată de președinte și parafată prin sigiliu de secretarul de stat. Acesta din urmă refuză să trimită decizia de numire a fostului președinte către Marbury. Din acest punct, se naște un litigiu între Marbury și Madison, Marbury cerând Curții Supreme a SUA să emită un ordin prin care să îl oblige pe secretarul de stat să aprobe numirea sa în funcție.
Dată fiind această problema, s-au pus în discuție mai multe aspecte, anume: capacitatea legitimă a Curții Supreme de a da un astfel de ordin, precum și momentul de la care își produce efectele actul de numire.
Curtea Supremă a SUA consideră că este competență să dea un ordin de numire, conform legii de organizare judecătorească. Cu toate acestea, ceea ce o oprește să dea un astfel de ordin în cauza citată este neconstituționalitatea legii de organizare judecătorească, neavând fundament în Constituție.
Curtea a analizat și momentul producerii efectelor și a constatat că acesta trebuie să fie acela în care președintele semnează actul de numire, deoarece în momentul în care ajunge la secretarul de stat, respectivul este deja numit în funcția respectivă, nedepinzand de momentul în care secretarul de stat expediază actul către destinatar.
Astfel, pe cale jurisdicțională ia naștere controlul de constituționalitate în SUA, care putea fi efectuat atât de Curtea Supremă, cât și de judecători.
Analizând această decizie ajungem la concluzia că motivul nașterii controlului de constituționalitate îl reprezintă nevoia de a soluționa abuzuri ale Parlamentului, precum și de a corecta greșelile legiuitorului. Practic, controlul de constituționalitate are rolul de a stopa interpretarea legilor în scop personal și de a veghea la respectarea Constituției. Fie că abaterea legilor de la Constituție este intenționată sau nu, este nevoie de un organ care să corecteze aceste abateri și să sublinieze, astfel, caracterul suprem al Constituției.
Consider că existența controlului de constituționalitate și a fenomenului de constituționalitate în sine realizează un echilibru și o stabilitate a dreptului, limitând în același timp puterea legiuitorului și stabilind clar niște limite peste care acesta nu poate trece, iar dacă acesta trece, intenționat sau nu peste ele, să existe o consecință.
Marbury vs. Madison rămâne un important punct de reper pentru începutul acestui fenomen și reprezintă totodată un precedent, de care generațiile următoare s-au putut folosi pentru a consolida din ce în mai mult puterea controlului de constituționalitate, devenind în cele din urmă o instituție fundamentală în apărarea valorilor înscrise în Legea Fundamentală.
În concluzie, SUA pune bazele controlului de constituționalitate în contextul evoluției politice și a luptei dintre ideologiile acesteia, dovedind societății americane că există un fenomen mai presus de politică și de dorințele reprezentanților puterii, și anume Constituția
Afacerea tramvaielor
În scopul modernizării transportului în comun din București, în anul 1909 a fost adoptată o lege pentru înființarea unei societăți pe acțiuni, care trebuia să se ocupe de executarea lucrărilor și de modernizarea linilor deja existente.
După cum era de așteptat, noua putere politică a contestat legititimitatea actului de înființare a Societății de Tramvaie București, Guvernul a anulat aprobarea dată statutului Societății de către puterea precedentă. Societatea a reacționat prin refuzul de a schimba lucrările, conform cu statutul adoptat de municipalitatea anterioară, prin care orice decizie trebuia aprobată de Adunarea Generală a Acționarilor. Date fiind acestea, Societatea a dat în judecată Ministerul de Interne și i-a fost permisă continuarea lucrărilor.
Din aceste motive, în 1911 Guvernul a votat o lege prin care activitatea Societății era stopată, adoptând totodată un nou statut, redactat de el însuși. Legea prevede o clauză de expropiere în cazul nerespectării statutului de către acționari. În acest moment, Societatea contestă constituționalitatea acestei legi, ținând cont de natura abuzivă a acestei expropieri.
Tribunalul Ilfov, fiind sesizat cu această cauză, și-a pus două mari probleme, ca și în cazul Curții Supreme a SUA din cauza Marbury vs Madison: competența de a cerceta și soluționa constituționalitatea unei legi și obiectul în sine, în fapt constituționalitatea prevederilor legii din 1911.
Conform principiului separației puterilor în stat, Tribunalul Ilfov și-a recunoscut competența de a soluționa o astfel de problemă, ținând cont de rolul Justiției de a veghea la respectarea legilor. Cum era de așteptat, puterea politică a denunțat competența Tribunalului, însă acesta a dovedit legitimitatea sa în raport cu un principiu fundamental al democrației.
În ceea ce privește obiectul sesizării, Tribunalul a constatat că decizia luată de către Guvern este una care încalcă în mod flagrant articolul 19 din Constituție. Decizia nu a fost una ușoară, fiind prima de acest gen, dovedind un real curaj și spirit justițiar al Tribunalului, care a dovedit că Guvernul a trecut peste atribuțiile sale și intrând peste cele ale Justiției, a anulat statutul vechi și a redactat personal un statut nou.
Din analiza acestei decizii, ajungem la concluzia că, la fel ca în cauza Marbury vs. Madison, problema se naște din cauza unui abuz al puterii politice. Astfel, în cazul nostru, noua putere a trecut peste atribuțiile sale și s-a suprapus Justiției. Justitita, așa cum era și cazul, a răspuns în mod prompt la acest abuz și a pus capăt acaparării politice a Societății de Tramvaie București.
Nașterea controlului de constituționalitate în România se aseamănă cu cea din SUA, ținând cont de motivul central pentru care acesta a apărut: stoparea abuzurilor legiuitorului și limitarea puterii legislative a acestuia, eliminând orice conflict cu Constituția, considerată de rang suprem.
Tocmai acest rang suprem al Constituției în fața celorlalte legi dă controlului de constituționalitate legitimitatea necesară. Fără un control corect al conformității legilor cu Constituția, legiuitorul ar putea abuza de puterea sa și ar adopta legi favorabile intereselor personale, ori acest lucru este vădit imoral și nedemocratic.
Așadar, controlul de constituționalitate a apărut din rațiuni politice, în contextul jocurilor politice și împotriva politicii abuzive. Controlul de constituționalitate protejează atât interesele poporului, cât și principiile fundamentale ce stau la baza unui stat democrat, precum principiul separației puterilor în stat, independența Justiției și suveranitatea poporului.
Ce crezi despre acest articol? Lasă un comentariu la finalul paginii!
Distribuie pagina dacă ți s-a părut interesant!
StuDrept Blog este un blog dedicat tuturor studenților la Drept.
Trimite-ne articolul tău la adresa de email studreptblog@gmail.com