Tot ce trebuie să știi despre divorț!


Un articol de

Costin-Alexandru Jalbă


Pentru cuplurile căsătorite despărțirea poate fi una ușoară sau poate presupune procese lungi și obositoare. Despre asta vorbim noi astăzi: despre divorț, în toate formele și situațiile prevăzute de Codul Civil și de Codul de Procedură Civilă.

Mai jos găsești cuprinsul articolului, în caz că vrei să sari direct la ceea ce te interesează:

Motivele de divorț.

Începem articolul exact așa cum începe și Codul Civil să vorbească despre divorț, cu motivele de divorț:
Divorţul poate avea loc:
a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

(art. 373 Cod Civil)

Clasificare.

După atitudinea soților:
1. Divorț prin acord
2. Divorț din culpă

După organul căruia îi este adresată cererea de divorț:
1. Divorț pe cale administrativă
2. Divorț prin procedură notarială
3. Divorț pe cale judiciară

O să începem discuția cu cea de-a doua clasificare, integrând-o pe parcurs și pe prima!

DIVORȚUL PE CALE ADMINISTRATIVĂ

Acest tip de divorț este în egală măsură și prin esență unul prin acord, pentru că nu se poate cere ofițerului de stare civilă să stabilească un vinovat în ruperea căsătoriei.

Astfel, soții se adresează împreună, în mod amiabil, ofițerului de stare civilă din localitatea în care a fost oficiată căsătoria ori din localitatea unde au avut ultima locuință comună.

După primirea cererii, ofițerul de stare civilă acordă o perioadă de reflecție de 30 de zile, pentru a da o ultimă șansă relației respective. Dacă după cele 30 de zile soții se prezintă în fața ofițerului și stăruie în a divorța, acesta pronunță divorțul și eliberează certificatul.

Există niște condiții pentru ca soții să poată merge la ofițerul de stare civilă în vederea pronunțării unui divorț prin acord:

1. Să nu aibă împreună copii minori, indiferent că sunt naturali ori adoptați.
2. Să fie amândoi de acord cu divorțul și să se înțeleagă asupra numelui de familie pe care o să îl poarte după divorț.
3. Divorțul prin acord nu poate fi pronunțat dacă unul dintre soți beneficiază de consiliere juridică sau tutelă specială.

Ce se întâmplă dacă soții nu se înțeleg asupra numelui?
Ofițerul de stare civilă emite o dispoziție de respingere a cererii și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată.

DIVORȚUL PRIN PROCEDURĂ NOTARIALĂ

Este tot o formă administrativă a divorțului, însă are plusul că permite pronunțarea unui divorț prin acord chiar și în cazul în care soții au copii minori. Nici notarul public nu este abilitat să stabilească vinovăția vreunuia dintre soți.

Notarul public competent este cel de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților!

La fel ca în cazul de mai sus, notarul public acordă un termen de reflecție de 30 de zile celor ce doresc să divorțeze. Un plus față de prima variantă este că cererea de divorț poate fi depusă și de către un mandatar împuternicit special în acest sens (deci cu procură autentică).

Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în cazul în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea în comun a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este în interesul copilului atunci notarul public va emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată.

La fel, divorțul prin acordul soților nu poate fi pronunțat dacă unul dintre ei beneficiază de consiliere juridică sau tutelă specială.

Atenție!
Potrivit art. 378 Cod Civil, alin. (2) și (3), împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege. Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.

DIVORȚUL PE CALE JUDICIARĂ

Aici lucrurile devin mai interesante, fiindcă instanța de judecată este competentă să se pronunțe atât asupra unei cereri de divorț prin acord, cât și asupra uneia de divorț din culpă.

O să vorbim într-un capitol separat despre divorțul din culpă așa că aici nu adăugăm prea multe. E important de reținut că soții se pot adresa instanței indiferent de durata căsătoriei, chiar dacă au copii minori și chiar dacă nu se pun de acord asupra aspectelor privind numele și exercitarea autorității părintești.

Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni expres să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti.

Acum să trecem la partea cu scandal:

Divorțul din culpă.

Dacă vă amintiți începutul articolului, printre motivele de divorț se regăsesc două care presupun culpa unuia dintre soți. Hai să le luăm pe rând și să vorbim puțin despre ele:

1. Atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

Aici intră cam orice motiv clasic pentru care unul dintre soți dorește să rupă căsnicia: înșelat, violențe, neînțelegeri, neîmpliniri, frustrări, serviciu solicitant și alte chestii imaginabile și inimaginabile.

Un lucru interesant:
Unii doctrinari susțin că există între soți și o obligație de întreținere a relațiilor conjugale și că lipsa lor ar putea reprezenta motiv temeinic de divorț.

2. La cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;

Aici este vorba despre asumarea responsabilității pentru eșecul căsătoriei. Practic, soțul-reclamant își asumă separarea în fapt de cel puțin 2 ani și cere ca divorțul să fie pronunțat din culpa sa.

Bonus info!
Cazul de divorț de la lit. d) – la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei este într-o zonă gri. Nu este nici prin acordul soților, dar nici din culpă nu am putea spune că e, din moment ce starea de sănătate este ceva ce în mare parte nu poate fi controlat. Codul de Procedură Civilă ne spune că divorțul se va pronunța fără a se face mențiune cu privire la culpa vreunui soț.

Atenție că aici este vorba tot despre o asumare a responsabilității de către cel bolnav. Unii doctrinari au susținut că starea de sănătate a unuia dintre soți ar putea fi invocată drept motiv întemeiat pentru a pronunța divorțul conform lit. b) (respectiv punctul 1 de mai sus).

Bun, acum că am clarificat puțin aceste aspecte privind motivele de divorț, să vedem cum se desfășoară procesul în fața instanței. Pentru asta o să construim un exemplu: Ana și Matei sunt căsătoriți de 20 de ani și au împreună doi copii: Dana – 20 de ani și Iulian – 15 ani. Lucrurile au început să meargă cam prost în relația lor de când Matei și-a schimbat locul de muncă. Ana este convinsă că Matei are o relație extraconjugală cu secretara lui, o frumoasă tânără de 23 de ani și de aici s-a născut o tensiune constantă între soți. Cu o săptămână înainte de a introduce cererea de divorț Ana l-a prins în flagrant pe Matei cu secretara unui coleg și i-a spus că nu vrea să îl mai vadă niciodată. Acum Ana introduce o cerere de divorț din culpa exclusivă a pârâtului (adică Matei) conform art. 373 lit.b)

Ce se întâmplă mai departe? Hai să luăm pe rând diferitele situații:

CULPA EXCLUSIVĂ A PÂRÂTULUI

Să ne imaginăm că infidelitatea soțului a fost dovedită și că el nu a reușit să reproșeze nimic soției sale. Într-un atare caz, cererea Anei (reclamantul) va fi admisă și se va pronunța divorțul din culpa exclusivă a lui Matei (pârâtul).

Art. 934 din Codul de Procedură Civilă:
(1) Instanţa va pronunţa divorţul din culpa soţului pârât atunci când, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

CULPA COMUNĂ

Să zicem că a fost dovedită infidelitatea soțului, însă acesta a reușit să convingă instanța că și soția lui are o vină în destrămarea căsătoriei – faptul că ea lucrează prea mult și nu se întâlnesc aproape deloc, cu atât mai puțin în pat.

Într-un astfel de caz, chiar dacă cererea a fost făcută numai de către Ana, instanța poate pronunța divorțul din culpa ambilor soți

Art. 934 din Codul de Procedură Civilă:
(2) Instanţa poate să pronunţe divorţul din culpa ambilor soţi, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovaţi de destrămarea căsătoriei.

CULPA EXCLUSIVĂ A RECLAMANTULUI

Să mergem în primă fază strict pe ipoteza din speța noastră: Ana (reclamantul) cere divorțul din culpa lui Matei (pârâtul) însă instanța constată că Ana a mințit în legătură cu infidelitatea soțului ei pentru a divorța și a fi el culpabil, în speranța că asta l-ar face pe Iulian (copilul lor minor) să vrea să stea cu ea. În realitate ea este cea care nu a fost fidelă, mergând în fiecare zi după serviciu la amantul ei și spunând familiei că are foarte mult de lucru și că nu poate pleca de la locul de muncă.

Ținând cont că Matei nu a cerut la rândul său divorțul instanța va respinge cererea Anei ca neîntemeiată, deci nu va desface căsătoria acestora.

Bun, acum să zicem că Matei a făcut o cerere reconvențională în care a arătat fix ce am discutat mai sus (infidelitatea soției) și a cerut divorțul din culpa exclusivă a Anei. Pe scurt, prin cererea reconvențională pârâtul cere ceva instanței exact cum a făcut-o și reclamantul prin cererea de chemare în judecată și devine pârât-reclamant, iar reclamantul devine reclamant-pârât. În exemplul nostru, prin cererea reconvențională, Matei devine și el reclamant, dar nu își pierde calitatea de pârât, cum nici Ana nu o pierde pe cea de reclamant. Ei bine, într-un astfel de caz, dacă se dovește că vina aparține exclusiv Anei, atunci instanța va putea pronunța divorțul din culpa exclusivă a reclamantului, chiar dacă ea este cea care a lansat tot acest proces.

Art. 934 din Codul de Procedură Civilă:
(3) Dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepţia cazului în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 935 privind pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a reclamantului.

CULPA FĂRĂ CULPĂ

Am încercat să fiu poetic cu acest subtitlu. Am încercat. În fine, oricum am denumi asta, lasă-mă să-ți explic folosindu-mă tot de telenovela noastră:

Cei doi se prezintă în fața instanței la termenul de judecată, iar Matei recunoaște faptele de indifelitate care au dus la destrămarea căsătoriei. Instanța îi pune în vedere Anei că își poate da acordul pentru a fi pronunțat divorțul fără a mai fi verificată temeinicia motivului de divorț invocat și fără a se face vreo mențiune cu privire la culpă. De asta îmi place să îi spun divorț din culpă fără culpă!

Dacă Ana își dă acordul procesul se încheie rapid, fără mențiuni legate de culpă și fără problema de a dovedi motivele invocate. Dacă Ana nu își dă acordul atunci instanța va trebui să cerceteze temeinicia și să dea o soluție: culpă exclusivă a pârâtului/ culpă comună/ culpă exclusivă a reclamantului (dacă Matei a făcut o cerere reconvențională) sau respingere ca neîntemeiată.

Art. 932 din Codul de Procedură Civilă:
(1) Când cererea de divorţ este întemeiată pe culpa soţului pârât, iar acesta recunoaşte faptele care au dus la destrămarea vieţii conjugale, instanţa, dacă reclamantul este de acord, va pronunţa divorţul fără a cerceta temeinicia motivelor de divorţ şi fără a face menţiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei.
(2) Dispoziţiile art. 931 alin. (2)-(4) se aplică în mod corespunzător.
(3) Dacă reclamantul nu este de acord cu pronunţarea divorţului în condiţiile alin. (1), cererea va fi soluţionată potrivit art. 934.

EFECTELE CULPEI

După ce am vorbit atât de mult despre culpă probabil că te întrebi „bă și care e relevanța dacă unul e vinovat de destrămarea căsătoriei?” Pentru că anticipam întrebarea, fix despre asta vorbim acum, pe scurt:

În primul rând, soțul culpabil exclusiv pierde drepturile pe care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia. De exemplu, soțul vinovat exclusiv nu are dreptul de a obține prestație compensatorie ori indemnizație de instalare de la cel care păstrează beneficiul contractului de închiriere a locuinței familiei. Practic legea conferă în general un anumit drept soțului divorțat, dar îl retrage atunci când acesta este exclusiv vinovat pentru situația în care a ajuns. Din acest motiv culpa comună ori lipsa culpei nu are acest efect și nu stinge drepturile conferite de lege ori de diferite convenții.

Un alt efect al culpei privește posibilitatea soțului inocent de a obține despăgubiri pentru prejudiciile patrimoniale sau morale cauzate prin desfacerea căsătoriei.

Soțul vinovat exclusiv nu poate beneficia de pensie de întreținere de la celălalt soț decât pentru o perioadă de un an, spre deosebire de (relativ) nelimitat ca în cazul soțului inocent.

Putem deci să vedem de ce este relevantă culpa ori lipsa ei în ceea ce privește divorțul și să rezumăm într-un cuvânt: bani.

Sper că nu te-ai plictisit de citit. Știu că am scris mult, defect profesional, însă mai am câteva aspecte despre care vreau să-ți vorbesc până să pun capăt acestui articol! Mai vorbim despre efectele divorțului și despre două instituții care îi permit soțului (inocent, în principiu) să se aleagă cu niște sume importante de bani.

Efectele divorțului.

O luăm pe Cod, că dacă tot există de ce să nu profităm de el, nu?

Data divorțului.

Conform Codului Civil (art. 382) căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă sau la data eliberării certificatului de divorț în cazul procedurii administrative și notariale.

O chestie foarte interesantă intervine în cazul în care există un proces de divorț pe rol și reclamantul moare. În acest caz moștenitorii săi pot continua procesul, iar dacă se va ajunge la concluzia unei culpe exclusive a pârâtului căsătoria se va considera desfăcută la data introducerii cererii de divorț, conform art. 926 din Codul de Procedură Civilă. A existat o controversă aici, ținând cont că art. 382 din Codul Civil spune altceva, respectiv că este desfăcută de la data decesului. S-a rezolvat destul de ușor, în sensul că articolul din C.Pr.Civ este mai recent și deci că schimbă felul în care a fost concepută inițial problema prin C.Civ.

Oricum, dacă analizăm și dintr-o perspectivă succesorală lucrurile capătă și mai mult sens în favoarea C.Pr.Civ. Vă explic pe scurt cu ajutorul unui exemplu cât se poate de ușor: Mihai are doi copii dintr-o căsătorie anterioară, amândoi adulți la acest moment. Pentru că e un ghinionist în dragoste se află din nou în ipostaza de a trece printr-un divorț și cu actuala soție, Gina, cererea fiind făcută de el după ce a prins-o cu cel mai bun prieten al său. La o săptămână după începerea procesului Mihai moare într-un accident cu scuterul electric modificat pentru viteză. Copiii lui Mihai doresc să continue procesul de divorț pornit de tatăl lor și să dovedească culpa exclusivă a Ginei. De ce? Foarte simplu: ca ea să nu vină la moștenire.

Chiar, uite aici un articol foarte complex despre moșteniri!

Dacă ar fi fost ca în Codul Civil și căsătoria s-ar fi desfăcut la data decesului ar fi însemnat că Gina păstrează calitatea de soț supraviețuitor și deci că moștenește o parte din averea lui Mihai, alături de cei doi copii.

Pentru că se consideră desfăcută la data introducerii cererii de divorț Gina nu are calitatea de soție la momentul morții lui Mihai și deci nu îl poate moșteni.

Numele de familie.

Conform art. 383 din Codul Civil:

  • La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ.
  • Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei.
  • Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.

Încetarea regimului matrimonial.

Oricât mi-ar plăcea să scriu, nu vreau să transform articolul ăsta într-o lectură de jumătate de oră, așa că nu intru în detalii privind regimurile matrimoniale, fiind niște lucruri destul de complexe. Odată cu divorțul încetează și regimul matrimonial, asta trebuie să reținem!

Un mic exemplu: potrivit regimului comunității legale, majoritatea bunurilor dobândite de către unul dintre soți în timpul căsătoriei aparțin amândurora (inclusiv salariile, da). Vă puteți imagina că odată cu încetarea regimului încetează și această comunitate de bunuri (relativ, că trebuie lichidată), deci bunurile nu o să mai aparțină ambilor soți.

Efectele cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori.

Aici devine divorțul urât de cele mai multe ori, când se pune problema copiilor. Codul Civil ne spune că instanţa (de tutelă – momentan instanța clasică, neefiind înființate cele de tutelă) hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă.

După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel. Deci regula este că ambii părinți rămân egal responsabili pentru copilul lor. Mulți oameni fac o greșeală și cred că autoritatea părintească este sinonim al custodiei. În realitate, autoritatea părintească nu se pierde dacă unul dintre părinți primește custodia copilului, fiind vorba numai despre părintele cu care va locui minorul.

Autoritatea părintească poate și să revină în mod excepțional numai unuia dintre părinți ori poate chiar să revină unei alte persoane, precum unei instituții de plasament. Țineți minte că autoritatea părintească nu este același lucru cu ideea de custodie de care am tot auzit prin filme. Copilul poate de exemplu să se afle în custodia bunicilor, deci să locuiască la aceștia, dar autoritatea părintească să fie exercitată de către părinți. Custodia presupune deci supravegherea minorului, nu drepturile părintești.

Instanța stabilește și contribuția pe care o va avea fiecare părinte la creșterea și educarea copilului. De regulă, părintele cu care locuiește contribuie în natură, iar cel cu care nu locuiește contribuie printr-o pensie alimentară.

Obligația de întreținere și prestația compensatorie.

Astea sunt acele două chestii despre care vorbeam înainte de efecte, alea prin care unul dintre soți poate obține sume importante de bani. O să precizez de la început faptul că NU se poate să le primești pe amândouă, dar se poate ca pe lângă fiecare dintre acestea să ți se acorde și despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin desfacerea căsătoriei.

  • În ceea ce privește obligația de întreținere între foștii soți, art. 389 din Codul Civil ne spune tot ce trebuie să știm:

(1) Prin desfacerea căsătoriei, obligaţia de întreţinere între soţi încetează.
Ăsta este practic un efect al divorțului, regula de la care plecăm fiind aceea că între soți nu mai există obligația de a se întreține reciproc, din moment ce căsătoria a fost desfăcută.

(2) Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.
Apoi vine acest articol care spune că totuși nu încetează chiar întotdeauna și că există unele situații în care obligația de întreținere renaște. Incapacitatea aceasta de muncă nu trebuie să vă ducă automat cu gândul la accidente sau alte scenarii de genul. Chiar și faptul că soții au hotărât ca unul dintre ei să râmână acasă și să stea cu copiii poate reprezenta o astfel de incapacitate de muncă, în special în cazul în care trec foarte mulți ani.

(3) Întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin. (2) se stabileşte până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net al celui obligat la plată.
Adică dacă cel care o plătește are un venit net de 10.000 de lei, fostul soț care primește această întreținere va lua maxim 2500 de lei dacă nu se pune și problema întreținerii copiilor.

(4) Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu beneficiază de prevederile alin. (2) şi (3) decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
Fix efectul culpei despre care am vorbit mai sus, când pierzi un drept fiindcă ești vinovat exclusiv.

(5) În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere încetează prin recăsătorirea celui îndreptăţit.
De asta am spus undeva mai sus că e relativ nelimitată, pentru că ea încetează în principiu prin moarte sau prin recăsătorire. Asta pentru că se presupune că poți avea un trai decent acum că te-ai căsătorit și se aplică obligația de întreținere între voi.

  • În ceea ce privește prestația compensatorie Codul Civil cuprinde o serie de articole, dar pentru că am scris deja un legal fact despre asta, o să îl folosesc și aici:

Art. 390 alin. (1) din Codul Civil ne spune că:
În cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită.

Să zicem că Andrei, milionar, a înșelat-o în repetate rânduri pe soția lui, Maria, iar aceasta din urmă a introdus o acțiune de divorț din culpa exclusivă a lui Andrei, susținând că acesta este singurul vinovat de destrămarea familiei. Se dovedește în instanță că susținerile Mariei sunt adevărate și se pronunță divorțul din culpa exclusivă a lui Andrei.

După divorțul de Andrei, Maria ar ajunge să aibă un trai mai prost decât înainte.
Astfel, ea poate apela la această instituție pentru a compensa, cel puțin parțial, dezechilibrul cauzat în stilul de viață cu care s-a obișnuit.

Bineînțeles că o astfel de instituție presupune niște condiții destul de serioase:

  1. Prestația compensatorie să fie cerută odată cu divorțul de către soțul reclamant. Aceasta nu poate fi cerută printr-o acțiune separată, ci numai ca un accesoriu acțiunii de divorț.
  2. Căsătoria să fi durat cel puțin 20 de ani.
  3. Divorțul să fie pronunțat din culpa exclusivă a soțului pârât.

Prestaţia compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului. art. 392 alin. (1)

Renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată. art. 392 alin. (2)

Renta şi uzufructul se pot constitui pe toată durata vieţii celui care solicită prestaţia compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabileşte prin hotărârea de divorţ. art. 392 alin. (3)

Când încetează această prestație compensatorie?

  • Când soțul creditor se recăsătorește.
  • Când unul dintre soți moare.
  • Când soțul creditor dobândește resursele necesare pentru a îi asigura un stil de viață asemănător celui din timpul căsătoriei. (soțul creditor = cel care primește prestația)

Cam asta ar fi tot ce ar trebui să știi despre divorț. Știu, am scris foarte mult, dar așa îmi place. Am încercat să explic cât de bine am putut această instituție așa că dacă ți s-a părut interesant acest articol, te invit să lași un comentariu și să îl dai mai departe!

Distribuie articolul dacă ți s-a părut interesant!


StuDrept Blog este un blog dedicat tuturor studenților la Drept.
Trimite-ne articolul tău la adresa de email studreptblog@gmail.com


Susține și tu StuDrept Blog pe Patreon pentru content exclusiv și acces la draft-uri
sau printr-o donație unică!

Se procesează…
Super! Mulțumim pentru abonare!
0 0 votes
Article Rating
Subscribe
Notify of
guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
0
Would love your thoughts, please comment.x
()
x